Drumul spre Cer

   Într-o dimineaţă geroasă de iarnă m-am dus ca de obi­cei la cimitir. Mă rezemasem de nucul cel mare, sub ale cărui crengi se aflau mormintele celor dragi, şi citeam inscripţiile de pe crucile simple de lemn. Mă simţeam părăsită. Cât de mult îmi doream liniştea şi pacea! Şi de această dată m-a consolat Mântuitorul. înaintea zorilor este întunericul cel mai mare. Un astfel de întuneric pe­trecusem la mormintele celor dragi. Am plâns şi chiar m-am certat cu Dumnezeu în sinea mea punând în faţă acel: „de ce?"

   Am plecat acasă şi am luat Biblia. Am citit versetele de astăzi. Cuvintele „dar nu ştia că este Isus" m-au impre­sionat puternic. La fel ca şi Măriei, care plângea şi nu-L cunoscuse pe Isus, mi s-a întâmplat şi mie. Nu-L cunos­cusem din cauza lacrimilor şi a durerii mele pe Acela care, cu mâinile străpunse, mi-a venit în ajutor. Precum Maria, am căzut la picioarele Lui şi mi-am vărsat inima cuprinsă de spaimă înaintea Lui. Am pus necazul meu, viaţa, chiar şi pe mine la picioarele Mântuitorului, ca El să fie Domn. Acest moment a devenit o piatră de hotar în viaţa mea.

   Tu, care plângi, încredinţează-ţi viaţa acestui Mântui­tor, şi lacrimile tale se vor preface în bucurie!